Povestea unui munte care nu iarta

27 mai -2006

Muntele este frumos, poate mai frumos decat marea, dar cand nu esti pregatit mai bine du-te la mare! Cand spun pregatit nu ma refer neaparat la echipament, ma refer si psihic. Eu unul acum stiu ce inseamna acest lucru. Poate ca daca nu aveam vointa si puterea de a merge mai departe acum cu siguranta nu ati fi citit aceste randuri.

Traseu stabilit: Sinaia- Piatra Arsa-Babaele-Vf. Omu.

Toate bune si frumoase pana la cabana Babele…trecem de cabana dupa aproximativ 30 de minute: ceata, grindina, vant, zero grade, deci ce poate fi mai rau la munte decat VREMEA NEFAVORABILA….Cea mai mare greseala pe care am facut-o in viata mea stiind ca atunci cand este ceata nu tre sa te desparti de grup, ete ca eu leu cum ma cred am facut-o.

50 de persoane, 3 instructori – ma hotarasc s-o iau inainte, ii spun instructorului shef ca nu pot merge incet si ma roaga sa mai iau inca doua fete cu mine, pe principiul ca atunci cand esti obosit daca mergi in fata iti revii (intr-un grup nimeni nu are voie sa paraseasca grupul atat timp cat esti in scoala de ghizi asta ca o mica paranteza sa nu creada lumea ca in scoala de ghizi iti faci de cap, eu din fericire am absolvit si aveam voie sa merg inainte).

Mergem ce mergem eu, cele doua fete, o fosta instructoare si prietenul acesteia. La un moment dat raman doar cu cele doua fete, cum s-a intamplat asta nu stiu. Dupa 15 minute de mers imi dau seama ca nu mai vad grupul si mai rau nici drumul nu se vedea prea bine, ajungem la o panta pe care trebuia sa trecem evident, plina de zapada, inclinata destul de mult…ma rog… aici se petrece inevitabilul …trec aceasta panta cu greu, dar trec. Aici cred ca fetele se gandesc ca ar fi mai bine sa se intoarca, macar daca se gandeau si ele cat eram si eu pe partea aia…

Asa ca aici am ramas singur. Merg inainte cu gandul ca ar trebui sa ma opresc, dar nu pteam, era atat de frig incat daca stateai 5 min, acolo inghetai, asa ca am continuat sa merg, dupa 30 – 40 de minute de mers ajung intr-un loc in care imi dau seama ca nu stiu in ce parte s-o iau, doua marcaje scoase din pamant unul sper stanga, unul spre dreapta….bun, pe unul scria 15 min pana la cabana Omu, eram convins ca spre dreapta era cabana, merg eu ce merg 30 de min pe drumul acela, dar de la 15 min pana 30 ..mi-am dat seama ca nu era cabana….HMM, ma intorc, ma intorc la locul celor doua marcaje, decid sa incerc sa ma intorc sa ajung la ceilalti, din pacate alunec, cad vreo 20 de metrii aici mi se rupe si prima curea/breteaua de la rucsac, in fine imi revin dupa 5 min, urc de unde am cazut si merg ce merg si apare si surpriza… nu-mi mai vad urmele pe care am venit (dinspre cabana Babele), marcajele nu se mai vad, ceata atat de densa incat nu vedeai la 2 m.

Deci prin urmare ma intorc la locul marcajelor cazute, alta solutie nu aveam. Aici incep sa ma pierd oarecum si sa realizez ca sunt singur, nu stiam ce sa fac, nu stiam in ce pare s-o iau, regretam total ca m-am despartit de grup……Am inceract din nou sa merg pe drumul care imi indica 15 minute pana la cabana, dar fara succes ….(am facut acest lucru de cel putin 5 ori mers inainte , intors si tot asa).

Si asa au trecut doua ore pana cand am cazut pur si simplu in genunchi, eram epuizat de gandit clar nu mai gandeam cum trebuie prin urmare incetez sa mai merg si sa mai gandesc . Cad in genunchi langa o cruce, …mesajul dupa cruce foarte incurajator pt mine “zeii ii iubesc pe cei tineri si ii iau mult mai devreme”, in acel moment mi s-a facut rau, era doar o mica teama ….dupa 2 min in care am stat si m-am gandit ce sa fac, undeva in dreapta zaresc o crevasa adanca de 2 metri, cobor printe perti, dar marea problema era ca nu puteam sa stau in picioare pt ca pamantul era inclinat asa ca am incercat sa-mi nivelez portiunea pe care stateam. Ca sa vedeti cum eram psihic, primul gand care mi-a venit era ca imi sap singur groapa. In fine, reusec sa dau pamantul in asa fel incat sa stau si eu ca omu, dupa care imi pun rucsacul jos tremurand de frig de frica nu mai stiu exact dar de frig sigur pt ca eram ud din cap pana in picioare(a si apropo..nu aveam echipament corespunzator vremii)…asa, intre acei doi pereti exista o mica scobitura in perete cat sa intre un om dar ghemuit.

Intre timp inghetasem…mi-am dat seama ca tre sa ma schimb pt ca eram foarte ud iar temperatura era sub 0, vantu 100 de km/h poate chiar mai mult….In acel moment eram putin dezorientat, am incerca sa sa stau cateva minute bagat in acel loc dintre pereti, oricum nu era un loc foarte confortabil pt ca trebuia sa urc in acea scobitura in perete, era de marimea unui rucsac, am stat ghemuit dar intre timp nu-mi mai simteam picioarele, mi-am dat seama ca tre sa ma schimb pt ca imi era din ce in ce mai frig. Problema era ca aveam mainile inghetate, iar parazapezile erau pline de gheata si nu stiam cum sa fac sa le dau jos, m-am chinuit vreo 5 minute sa le dau jos, imi era atat de frig si tremuram atat de tare incat in acel moment ma gandam ca mi se poate opri inima oricand(numai tampenii imi treceau prin cap). Am reusit sa-mi dau jos parazapaezile, biturile care erau pline de apa si sa-mi pun sosete uscate…nu mai aveam la mine decat papuci si 3 perechi de sosete uscate ….le-am pus, dar ca sa nu mi se ude pt ca ploua era si grindina iar sub piatra care stateam se mai infiltra si apa, mi-am pus niste pungi cat sa nu simt vantul, mi-am pus papuci si m-am bagt la loc. Problema 2: incepuse sa-mi fie din ce in ce mai frig asta pt ca eram ud pana la piele…mai aveam doua tricouri si un pulovar uscat, am reusit sa ma schimb deja ma simteam mai bine……Iar de aici incepe cosmarul…cateva ore pe care n-am sa le uit toata viata.

Ora 18. 00: Ceata, temperatura sub o grade, vant 100 de km pe ora, grindina, deci un mare viscol ….Incep si ma gandesc: cum am ajuns acolo, de ce, cu ce am gresit etc… ganduri din ce in ce mai multe : familie, prieteni…singurul gand care era il simteam cum se invarte in jurul capului era faptul ca mor la 24 de ani inghetat si ca un prost(prostia se plateste si se pare ca uneori cu viata, numai ca eu am fost mai norocos)…dupa un timp mi-am dat seama ca orice as face, de murit tot am sa mor pt ca era imposibil sa rezist toata noaptea intr-un plovar si + pantalonii pe care ii aveam pe mine erau uzi.

Ora 19. 00: Pt ca vantul batea f. tare, m-am intors cu spatele spre iesirea dintre cei doi pereti de stanca si am incercat sa-mi pun pelerina de ploaie in spate incat sa nu mai simt vantul, dar oricum as fi stat de simtit tot il simteam si plus ca la 2-3 minute mi-o tot zbura vantul si trebuia sa ma misc sa o pun la loc, nici nu ma incalzeam bine ca trebuia sa cobor..in fine, la un moment dat am avut impresia ca aud niste voci si m-am intors cu fata spre iesire, prin ceata care era am avut impresia ca vad doua persoane, dar surpriza incepusem sa am halucinatii, in acest timp incepusem sa beau f multa apa…in acel moment nu ma gandeam decat la un singur lucru (asta din auzite ca omul inainte sa moara cere un pahar de apa)..norocul meu ca aveam o sticla de 1, 5 l …in urmatoarea secunda iau telefonul si ma gandesc ca tre sa las un mesaj…telefonul nu era al meu deci nu ii cunoasteam meniul, aveam T9 activat, in momentul respectiv m-am enervat atat de tare ca nu pot scrie nici macar un mesaj incat l-am aruncat in rucsac unde era totul ud, chiar nu ma mai interesa absolut nimic in acel moment…imi veneau tot felul de ganduri sa fac un foc dar nu aveam din ce, eram pe creasta, singurele lucruri care erau uscate erau buletinul, carnetul de student si cateva carti de vizita, dar imi era atat de frig incat nu prea ma mai puteam misca.

Ora 20:00 – Incep sa aud tot felul de zgomote, inchid ochii si imi dau seama ca daca adorm “this is the end”, asa ca incep sa vb singur …nici macar acum nu-mi aduc aminte ce spuneam….ideea este ca am ramas treaz cu gandul ca am sa mor si ca ziua de maine pt mine nu va mai exista, incep sa tremur din ce in ce mai tare, deja ma gandeam ca am sa intru in hipotermie. (Semnele sunt: temperatura joasă, frisoane, apatie, ameţeli, somnolenţă şi ulterior pierderea cunoştinţei)..deci le aveam pe toate.

Ora 21: 00 – Incep sa-mi dau seama ca nu mai este f mult si am sa adorm orice as face, imi tin mainile pe piept, pe inima…(din scoala generala tin minte povestea unei profesoare: din 10 persoane cazute intr-o apa inghetata numai unul a supravietuit pt ca a stat cu mainile incrucisate pe piept, explicatia ar fi ca daca motorasul este cat de cat incalzit inca mai functionezi ). Revenind, incep sa am tot felul de ganduri…aveam o cruce sub cap, cea care murise o chema Simona Elena, ma tot gandeam oare si ea a murit la fel cum am sa mor si eu si tot felul de ganduri.

Ora 22:00- si ultima: Incep sa mi se deruleze amintiri din copilarie, imi dau seama ca acesta este momentul, momentul in care nu pot face nimic si cat de curand am sa inchid ochii pt todeauna….inchid ochii, o liniste f ciudata nici macar vantul nu-l mai simteam, de auzit auzeam doar un vuet dar si acela f incet…cad intr-o stare in care singurul lucru care il simteam era capul, eram constient ca sunt in viata si ca sunt acolo, atat, nimic mai mult…ultimul si singurul lucru la care m-am gandit era familia si cel mai mare regret ca n-am sa- i mai vad niciodata… dupa vreo 10 min in care am fost intr-o stare ciudata…..cu un chip care se tot indeparta in mintea mea si incercam sa ajung la el, ma trezesc cu gandul la o singura persoana si imi dau seama ca aud voci, am crezut ca am din nou halucinatii, dar nici vorba am auzit din nou, am coborat din acel loc mi-am lasat tot ce aveam acolo si am incercat sa-mi dau seama de unde se aud aceste voci, vad 3 luminite de lanterna, erau SALVAMONTISTII.

Ma intreaba daca numele meu este Oscar… le-am spus cu jumatate de gura ca da ..nu eram prea sigur pe mine, imi intinde un termos cu ceai ..era cel mai bun ceai din lume , ma echipez cu ajutorul si echipamentul lor pt ca eu eram mult prea inghetat. Plecam spre cabana Omu…ajungem dupa 30 de minute, 30 de minute in care evident pana si ei s-au invartit putin ca n-o vedeau. Ajunsi la cabana imi spun ca vantul era de 140 de km /h si minus 4 grade si ca daca nu ma gaseau, m-ar fi gasit a doua zi, dar inghetat.

Din pacate nu am putut sa pun pe aceasta foaie tot ceea ce am simtit, oricum este destul de mult pt cineva care nu a trecut prin asa ceva, ceea ce stiu este ca numai cei care au trecut prin ceva similar vor intelege .

Singura persoana careia vreau sa-i multumesc pt ca mi-a salvat viata este Alina Sahia fosta instructoare care s-a intors si a anuntat salvamontul..THX !!

Semnat Sk Oscar alias sentifo